Robinsonii Cosmosului

— Fenomene stranii! Ar trebui să spui că aceste fenomene răstoarnă întreaga ştiinţă de pînă acum! închipuieşte-ţi numai: Andromeda situată deodată cu 18 grade mai jos de poziţia ei normală! Din doua, una: sau că această nebuloasă s-a mişcat cu adevărat de la locul ei obişnuit, şi în acest caz, cum alaltăieri ea se afla la locul ei, înseamnă că ea ar fi atins o viteză fiziceşte imposibilă; sau că lumina ei a fost deviată de ceva care nu se găsea acolo alaltăieri — şi aceasta din urmă este atît părerea mea, cît şi a colegilor mei de pe Muntele Palomar. Şi nu numai lumina ei a fost deviată: ci şi aceea a stelelor situate în aceeaşi direcţie, lumina lui Neptun şi poate că de asemenea şi… O singură ipoteză stă în picioare, care să nu fie prea absurdă: ştii — sau mai degrabă tu n-ai cum să ştii — că lumina poate fi deviată de cîmpuri de gravitaţie intensă. Totul se întîmplă acolo ca şi cînd o masă enormă şi-ar fi făcut apariţia între Andromeda şi noi, înăuntrul sistemului solar. Şi masa aceasta este invizibilă! E o presupunere nebunească, imposibilă şi totuşi acest fenomen s-a petrecut cu siguranţă acolo!

— Bernard îmi spunea şi el că la întoarcerea din ultima lor expediţie…

— L-ai văzut? Cînd?

— Ieri.

— Şi s-a întors cînd?

— În noaptea de alaltăieri spre ieri, tocmai de dincolo de orbita lui Neptun. Şi el îmi spunea, deci, că ei suferiseră probabil o deviere la întoarcere…

— De cîte grade? Şi cînd?

— Nu l-am întrebat. A trecut pe la mine doar o clipă. Dar va veni aici în cursul acestei veri.

— Auziţi la el, vorbă! În cursul acestei veri! Nu zău! Auziţi-l, în cursul verii! Aleargă fuga şi dă-i o telegramă, spune-i să vie imediat aici împreună cu tovarăşii lui şi cu jurnalul lor de bord. Să se ducă degrabă la poştă băiatul grădinarului. Cheia enigmei se află poate la ei! Auziţi la el, în cursul verii! Dute, aleargă! Mai eşti încă aici?

Plecai deci pe loc şi compusei telegrama pe care micul Benoit porni, tot în fugă, să o ducă în sat, la poştă. Nu voi mai şti niciodată dacă Bernard a primit-o.

După aceea intrai în casa unchiului meu şi acolo întîlnii pe ceilalţi invitaţi, întîi pe Vandal, al cărui elev fusesem, pe cînd îmi pregăteam licenţa; înalt şi adus de spate, el avea părul de un alb-argintiu, deşi abia împlinise patruzeci şi cinci de ani. Îmi prezentă pe prietenul său Massacre, un omuleţ brun cu gesturi joviale şi pe Breffort, un găligan lung, osos şi taciturn.

La orele 7 şi 20 precis, unchiul meu şi suita lui sosiră, şi la 7 şi 30 eram cu toţii la masă.

În afară de unchiul meu şi de Menard, amîndoi vizibil preocupaţi, noi ceilalţi eram veseli, chiar şi Breffort care ne povesti cu umor cîte dificultăţi avusese de învins pentru a evita o căsătorie care-l onora, fireşte, dar care lui îi displăcea, evident, cu fiica unui şef de trib Ona din Ţara de Foc. Cît despre mine, eram ca electrizat de Martine. Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură îngheţată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, îşi scutura părul bogat, dînd capul puţin pe spate şi atunci, pe legea mea, era şi mai frumoasă.

Dar n-aveam să mă bucur prea mult timp de tovărăşia ei, în acea seară. Căci la 8 şi 15 unchiul meu se ridică şi îi făcu semn. Ei plecară împreună cu Menard şi, pe fereastră, văzui cum se îndreptau spre Observator.

II

CATACLISMUL

Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blîndă. Soarele ce apunea înroşea munţii înalţi, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese "la faţa locului". Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munţilor, stelele scînteiau.

Răcoarea nopţii ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram aşezat cu faţa spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deşi a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnuleţe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitaţii se răzleţiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să ştiu de ce, mă simţeam fericit şi uşor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, şi mă simţeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.

La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.

— Şeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.

— Cît e ceasul? întrebai eu.

— 11 şi 36.

Se ridică, şi, spre uluirea lui şi a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanţă.

— Dar… nu mai cîntăresc nimic!

Mă ridicai şi eu, şi cu toate precauţiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.

— Ah! Dar ce înseamnă asta!