Robinsonii Cosmosului

Izbucnirăm toţi deodată în exclamaţii de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toţii furăm învîrtiţi prin sală, ca nişte fire de praf măturate de vînt. Şi avurăm toţi aceeaşi senzaţie înspăimîntătoare, de vid interior, de ameţeală, de pierdere aproape totală a noţiunii de sus şi jos. Agăţîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!

Stelele păreau că dansează o sarabandă deşuchiată, aşa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăşi apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.

— Priviţi! strigai eu.

— A sosit sfîrşitul lumii, gemu Massacre.

— Şi eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrşitul — îmi suflă Michel. Şi simţii cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.

Lăsai ochii în jos, obosiţi de dansul stelar.

— Munţii!

Vîrfurile munţilor dispăreau! Cei situaţi mai aproape erau încă intacţi, dar cei mai îndepărtaţi, colo la stînga, fuseseră retezaţi tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuţitul. Şi toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!

— Sora mea! ţipă deodată Michel cu o voce răguşită şi se repezi spre uşă.

Îl văzui urcînd, cu paşi imenşi şi nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzaţia de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriaşă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.

Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamaţiile înăbuşite ale tovarăşilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri şi Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaş, arătîndu-şi straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Şi totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume. În clipa următoare, cu un zgomot asurzitor, cataclismul fu deasupra noastră. Casa se zgudui ca zgîlţîită. Mă agăţai strîns de o mobilă. Fereastra se sparse în ţăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forţă nemaipomenită, de-a valma cu tovarăşii mei, rostogolit pe pantă, izbindu-mă de pietre şi de arbuşti, zguduit, simţind că mă înăbuş şi sîngerînd abundent din nas. Cîteva secunde încă şi totul luase sfîrşit. Mă pomenii la 500 m mai jos, în mijlocul a tot soiul de rămăşiţe împrăştiate: rămăşiţe de lemn, de geamuri, de ţigle. Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Şi era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii şi zării un soare micşorat, roşietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectaţi de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.

Primul meu gînd fu îngrijorarea pentru soarta fratelui meu. El zăcea pe spate, la cîţiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a-mi simţi din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închişi şi îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el îşi reveni din leşin.

— Mai sîntem încă în viaţă?

— Da, tu eşti rănit, dar nu e ceva grav. Mă duc să văd ce-i cu ceilalţi.

— Du-te!

Vandal se şi ridicase. Massacre avea vînătăi sub ochi, dar asta era tot ce păţise. El se îndreptă spre Paul, îl examina.

— Nu e mare lucru. Legătura este aproape de prisos. Nici o arteră importantă atinsă.

Breffort era mult mai grav rănit. Primise o lovitură în cap şi zăcea leşinat.

— Trebuie să-l îngrijim de urgenţă, zise chirurgul. Am tot ce trebuieşte la unchiul dumitale.

Privii casa. Rezistase destul de bine. O parte din acoperiş lipsea, ferestrele erau sparte şi obloanele smulse, dar restul părea intact. Transportînd pe Breffort şi pe fratele meu, intrarăm. Înăuntru, mobilele răsturnate aruncaseră afară pe parchet tot conţinutul lor.

De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare şi-l întinserăm pe ea pe Breffort. Vandal îi ajută lui Massacre.

Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Uşa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mişcare acolo.

— Mă duc să văd, zisei eu şi plecai şchiopătînd.

Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moş Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la faţă şi sîngera abundent. Îl trimisei să fie pansat şi îngrijit. Ajuns la Observator urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. În birou, Menard îşi potrivea ochelarii cu un aer mirat.

— Unde-i unchiul meu? îi strigai.

În timp ce-şi freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :

— Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară şi acum nu ştiu unde sînt.

Mă repezii afară strigînd:

— Unchiule! Michel! Martine!

Un "ohe" îmi răspunse. În dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.

— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.

— Şi Michel?

Cu toată gravitatea situaţiei, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîşiată.

— S-a dus să aducă apă de la izvor.

— Ei bine, unchiule, cum îţi explici dumneata toate acestea?