Robinsonii Cosmosului

— Spre marele meu regret, nu pot primi pentru moment această invitaţie, răspunsei eu. Nu avem destui carburanţi pentru a face cei zece mii de kilometri care ne separă de New-Washington. Trebuie să trecem mai întîi pe la Cobalt-City.

— De ce oare dumneavoastră, francezi, aţi botezat cu nume american oraşul dumneavoastră? se informă O'Hara.

— Pentru că seamănă foarte mult cu unul din oraşele Far-Westului dumneavoastră de pe la l880 în orice caz aşa cum ni l-am închipuit noi!

Abia ieşiţi din apele fluviului, o apucarăm spre nord-vest. Vîntul era destul de puternic şi Temerarul tangă foarte tare, spre marea neplăcere a unor stomacuri. Vorbeam pe jumătate în franceză, pe jumătate în engleză. Cînd ne lipsea vreun cuvînt, Biraben făcea pe interpretul. Prima noastră zi pe mare trecu fără vreun incident. Noaptea încetinirăm mersul, cu toate că marea se liniştise. Lăsînd pe Smith pe pasarelă, mă dusei la culcare. Dar o schimbare în legănarea Temerarului mă deşteptă. Ascultam atent, încercînd senzaţia că ceva nu era în ordine. Apoi înţelesei: motoarele se opriseră. Mă îmbrăcai în grabă şi urcai pe punte. Întrebai pe timonier:

— Ce s-a întîmplat?

— Nu ştiu. M-am pomenit că s-a oprit aşa, deodată, domnule comandant.

— Unde este comandantul american?

— La pupă, împreună cu inginerul.

Michel îşi trecu capul pe un gemuleţ al cabinei.

— Ce se întîmplă oare? De ce s-a oprit vaporul?

— Nu ştiu. Vino încoace.

— Vin imediat.

Abia spusese acestea, că se auzi lîngă pereţii vaporului un zgomot de apă mişcată de colo-colo, apoi o smucitură puternică zgudui vaporul. Auzii un sonor damn it!11 Apoi o exclamaţie de mirare şi un strigăt îngrozit:

— Cu toţii înăuntru!

Smith se şi azvîlise peste mine, proiectîndu-mă pe scară în jos. Wilkins se aruncă pur şi simplu înăuntru. Smith scoase capul pe punte, se asigură că era goală, trînti uşa. La lumina lămpii văzui figurile lor livide, descompuse. Auzii capota postului echipajului închizîndu-se cu zgomot. Avurăm o nouă zguduitură şi, Temerarul se înclină spre tribord.

Eu mă poticnii şi mă lipii de perete.

— Pentru Dumnezeu, ce se întîmplă?

Wilkins răspunse în sfîrşit:

— Caracatiţe uriaşe!

Mă simţii îngheţat de groază, încă din anii copilăriei, pe cînd citeam Douăzeci de mii de leghe sub mări, fusesem înspăimîntat de aceste animale. Eu reuşii să spun:

— Come with me.¹²

Cu genunchii muiaţi, împleticindu-ne, urcarăm scara care conducea la pasarela acoperită. Aruncai o privire prin hubloanele mari: puntea era goală şi lucea sub lune. La extremitatea din faţă, un fel de cablu gros se legăna, în dosul ţevilor aruncătoarelor de rachete. La zece metri, la babord, o masă enormă apăru o clipă din marea neagră ca cerneala, apoi văzui în lumina lămpilor învîrtituri de braţe, profilate în lumina lunelor. Observai lungimea acestor braţe, trebuie să fi fost de douăzeci de metri. Michel veni şi el lîngă noi, apoi ceilalţi americani. Smith ne relată faptele. Cînd cele două elice se opriseră în acelaşi timp, el se dusese la proră cu Wilkins şi, aplecîndu-se, văzuse strălucind slab nişte ochi enormi. Animalul îşi aruncase un braţ, dar nu reuşise să-i atingă. Atunci ei ţipaseră.

Încercarăm să pornim motoarele din nou. Ele porniră, elicele bătură apa, Temerarul tremură şi avansa cîţiva metri, apoi motoarele se opriră din nou, şi simţirăm altă serie de smucituri.

— Să aşteptăm să se facă ziuă, ne sfătui Wilkins. Trecu tare mult timp pînă la ziuă. În zori puturăm să ne dăm seama de întreaga mărime a pericolului. Cel puţin treizeci de monştri ne încercuiseră. Nu erau caracatiţe, deşi la prima vedere te puteai înşela. Aveau un corp în formă de fus, ascuţit în spate, fără înotătoare, şi erau lungi de zece pînă la doi

sprezece metri şi doi sau trei metri în diametru. Din partea dinainte porneau şase braţe enorme, cam de vreo douăzeci de metri lungime fiecare şi avînd cincizeci de centimetri în diametru la bază. Monştrii erau înarmaţi cu gheare lucitoare, ascuţite, care se terminau cu un vîrf în formă de suliţă. Ochii, tot în număr de 6, se aflau la baza tentaculelor.

— După înfăţişare, sînt veri cu hydrele, zisei eu.

— De înrudirea lor, prietene, puţin îmi pasă în clipa asta, îmi răspunse Michel. Dacă se reped cu toţii deodată asupra Temerarului…

— Idiot ce sînt! De ce n-am pregătit aruncătoarele de rachete — gata de atac.

— Prea tîrziu! Dar dacă am trece ţeava uneia din mitralierele avionului prin geamul rotund? Va trebui de asemenea să punem elicele în tunel… dacă mai scăpăm cu viaţă din asta!

Strigai echipajului:

— Aduceţi o mitralieră şi benzi. Şi mai cu seamă nu treceţi pe punte!

— Atenţie! strigă Michel.

Un monstru se apropia, într-un vîrtej de tentacule. Una din ele se agăţă de bordura tribordului şi o smulse.

— Dacă putem omorî măcar unul din ei cu mitraliera, poate că ceilalţi îl vor mînca!

Prin tubul acustic de la maşină auzirăm:

— Domnule comandant, elicele sînt libere.

— Bun, fiţi gata! De îndată ce voi comanda "înainte", daţi toată viteza!