Robinsonii Cosmosului

Prin spaţiul pe unde urcau oamenii, trei marinari urcară o mitralieră. Eu deschisei un geam, care alunecă în rama lui, şi trecui prin spaţiul gol ţeava armei. În momentul cînd voiam să trag, Michel mă bătu pe umăr.

— Aşteaptă. Lasă mai bine pe american să tragă.

Ei sînt mai obişnuiţi cu armele lor.

Trecui mitraliera lui Smith, care o sprijini pe umăr, voiniceşte, ca un adevărat afet viu. El ţinti cu minuţiozitate o caracatiţă care se odihnea în golul unui val, şi trase. Animalul, atins, făcu un adevărat salt afară din apă, apoi se dădu la fund. În momentul cînd Smith se pregătea să tragă asupra celei de a doua bestii, simţirăm ca o uriaşă dezlănţuire de adevărată furtună. Vreo zece braţe gigantice măturară puntea, smulgînd balustradele, îndoind macaraua cea mică, rupînd plăcile de protecţie ale mitralierei din faţă. O fereastră se sparse în ţăndări şi un tentacul pătrunse în dunetă, făcînd bucăţi rama ferestrei. Tentaculul se agita cu furie. Michel, lovit, fu azvîrlit de perete. Ţintuiţi locului de groază, Wilkins şi cu mine nici nu mişcarăm măcar. Jeans zăcea la pămînt, lovit la cap. Smith fu primul care reacţiona. Smulgînd securea atîrnată pe perete, cu un gest puternic de tăietor de pădure, el tăie pe loc tentaculul. Prin uşa întredeschisă, sării la postul de radio, voind să lansez un S.O.S. înainte ca cele două catarge să fie sfărîmate. Temerarul nostru se aplecă pe o parte din ce în ce mai tare şi auzii strigătul unui marinar: "Ne scufundăm !" Prin gemuleţ văzui marea biciuită de tentacule. Apoi veni şi deus ex machina care ne salvă.

Cam la vreo două sute de metri de noi, ieşi din apă un enorm cap turtit, lung de mai bine de zece metri, despicat de o imensă gură cu dinţi ascuţiţi şi albi. Noul sosit se repezi asupra primei caracatiţe şi o tăie în două. Apoi între el — care era însoţit de încă doi din specia lui, sosiţi la împărţirea prăzii — şi caracatiţe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aş putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se linişti şi nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor. Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvaţi. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord.

Către seară văzurăm, în direcţia babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălţînd în asfinţit nişte siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudenţă. Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dinţate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatiţe şi cu cîrma la tribord şi cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră.

Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede. Atinserăm o caracatiţă singuratică adormită care fu pulverizată de o salvă de rachete. Dimineaţa zărirăm o insulă.

O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroşii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în faţa noastră drept un ţinut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, şi continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanţ axial de munţi şi păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua şi către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.

Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă şi neprimitoare. Munţii ei nu păreau prea înalţi. La sfîrşitul zilei, ajunşi la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.

În zorile roşii, ţărmul se desena neted şi monoton, cu puţină vegetaţie. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrşea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei şi făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîţiva metri distanţă de apa navigabilă, care avea o adîncime între l6 şi 20 metri. Ne fu deci uşor să punem puntea mobilă şi să debarcăm camioneta. În această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai uşor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins şi Jeans. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei şi acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereuşită, să-i căutăm cu mai multă uşurinţă. Sub protecţia armelor de pe bord, coborîi pe pămînt şi vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase "insecte" teluriene. Urme de paşi indicau prezenţa unei faune şi mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunţa întoarcerea camionetei.

Michel scoborî din ea, singur.

— Unde sînt ceilalţi?

— Au rămas acolo.

— Unde acolo?

— Vino şi ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.

— Ce anume?

— Ai să vezi.