— Aşteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre şi de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteţi de acord, eu iau Ministerul Armatei.
— Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?
— Cine ştie ce ne aşteaptă pe această planetă? Şi aş fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-şi va da în curînd arama pe faţă.
Louis nici nu-şi închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiş,
Şi era semnat:
Louis exclamă triumfător:
Prima măsură fu aceea de a rechiziţiona toate armele şi de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni şi pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puşti disparate, era cu toate acestea o forţă poliţienească apreciabilă
Cam la aceeaşi epocă se situează şi confirmarea totalei noastre singurătăţi. Înginerii noştri, ajutaţi de Michel şi de unchiul meu, reuşiseră să monteze un post emiţător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene şi cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roşu Sol. Sub aceste nume le cunoaşteţi şi voi.
Cu mare emoţie Simon Beuvin emise undele în spaţiu. Cincisprezece zile în şir noi repetarăm experienţa, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puţin cărbune, distanţarăm chemările noastre, nemaiemiţînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.
III
HYDRELE
În afară de alte noi afişe, scrise în acelaşi stil, şi rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viaţă. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afişele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existenţa sa într-un mod tragic. Vă amintiţi de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deşi foarte tînăra — ea avea atunci 16 ani — era cea mai frumoasă fată din sat. Înstitutorul ne înştiinţase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Într-o noapte roşie, furăm deşteptaţi din somn de împuşcături. Michel şi cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuşi înaintea noastră. Abia ieşirăm afară, că ne şi lovirăm de oameni înspăimîntaţi, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopţii. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcţia zgomotului. Pichetul de gardă se şi afla acolo şi auzirăm pocniturile puştilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împuşcăturile Winchester-ului lui moş Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălţă, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedesluşită. Pe cînd intram în piaţa Fîntînii, cîteva gloanţe şuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moş Boru.
— Am şi doborît unul, ne spuse el mîndru. Din zbor, aşa cum trăgeam altădată în caprele sălbatice!
— Unul? Pe cine? întrebă Michel.
— Habar n-am. Pe unul dintre netrebnicii care ne atacă!
Cîteva împuşcături mai pocniră încă, urmate de un strigăt de femeie:
— Ajutor! Salvaţi-mă! Săriţi!
— Rose Ferrier, zise Louis. Canalia de Honneger e acela care o răpeşte!