Robinsonii Cosmosului

Eram exaltat şi fericit, cîntînd cît mă ţinea gura. Trecurăm de ruine, merserăm de-a lungul căii ferate şi pe drumul cel nou pe care-l construisem — mai degrabă o pistă decît un drum — ajunserăm la mina de fier. Avui satisfacţia să găsesc pe cei ce făceau de pază la posturile lor. Cîţiva muncitori mergeau încoace şi încolo, înainte de a începe lucrul, alţii mîncau. Schimbarăm cu ei semne de prietenie. Apoi începurăm să mergem pe cîmpie, printre ierburile telluriene. La început, văzurăm ici-colo plante terestre. Ele dispărură repede. După o oră, trecurăm de ultimele făgaşuri ale recunoaşterilor noastre anterioare şi ne afundarăm în necunoscut. Un vînt uşor dinspre apus îndoia vîrfurile vegetaţiei, care se culca sub camion cu un trosnet blînd. Pămîntul era tare, foarte neted. Fără sfîrşit se întindea savana cenuşie. Cîţiva nori albi — nori "obişnuiţi", remarcă Michel — pluteau spre sud.

— În ce direcţie mergem? întrebă Michel, care îşi aranjase pe o etajeră mică instrumentele de care avea nevoie pentru îndeplinirea rolului lui de navigator.

Cu toate că inversat în raport cu cel al Pămîntului, vîrful compasului care pe Pămînt indica nordul, aici arăta sudul, magnetismul pe Tellus este constant şi busolele noastre funcţionau perfect.

— Mai întîi drept spre sud şi apoi spre sud-est. În felul acesta vom înconjura mlaştina. Cel puţin sper acest lucru. Apoi înspre munţi.

La prînz făcurăm popas. Luarăm prima noastră masă "la umbra camionului", cum zise Schoeffer — umbră aproape inexistentă. Din fericire sufla un vînticel blînd. Pe cînd beam veseli un pahar de vin bun, ierburile se unduiră şi o enormă "viperă" apăru. Fără şovăire, ea se îndreptă în grabă şi-şi înfipse mandibulele drept în cauciucul stîng al roţii din faţă, care scoase imediat un şuierat caracteristic.

— Lua-o-ar dracu, înjură Paul, care sări în camion şi reveni înarmat cu o secure, urmărit de strigătele lui Vandal.

— Nu mi-o distruge! El izbi în bestie cu atîta furie, încît o tăie în două şi fierul securii se îngropa în pămînt pînă la coadă. Noi ne tăvăleam de rîs.

— Nu ştiu dacă ea va fi găsit acest soi de pradă gustoasă, zise Michel, forţîndu-se să-i desfacă mandibulele. Trebui să se folosească de un cleştişor. După ce demontarăm cauciucul, văzurăm că sucul digestiv al acestui animal era atît de puternic încît pînza era topită şi cauciucul ros.

— Scuzaţi, zise Michel întors spre resturile animalului; cred că dacă vă lăsam, aţi fi fost în stare să mîncaţi tot cauciucul!

Plecarăm din nou şi merserăm cu 25 — 30 km în medie pe oră. Cînd se lăsă noaptea, eu fiind mereu la volan, făcusem 300 km şi în scurtele noastre incursiuni spre stînga ne convinserăm că mlaştina continua să se întindă pînă aici. Abia a doua zi, pe la ora 3 dimineaţa, după o noapte întreagă, puturăm schimba direcţia, fără să întîlnim altceva decît ierburi cenuşii, rari arbuşti şi cîteva rîpe pe care trebuirăm să le înconjurăm. În depărtare se profilau munţii spre care ne îndreptam. Cu puţin înainte de ora l0, vremea se schimbă şi în timpul popasului de prînz, ploaia duduia pe suprafeţele de duraluminiu. Luarăm masa înăuntru în camion, destul de înghesuiţi. Ploaia era atît de violentă, încît întuneca vizibilitatea şi luai hotărîrea să rămînem pe loc pînă ce ea va înceta. Întredeschiserăm geamurile ca să pătrundă aerul curat şi răcoarea şi, unii culcaţi în cuşete, alţii stînd în jurul mesei, discutarăm. Eu eram pe jumătate culcat pe bancheta din faţă, cu Michel şi cu sora lui alături de mine, stînd în pragul uşii de comunicaţie cu interiorul. Michel şi cu mine fumam pipă, ceilalţi ţigări. Din fericire aveam plantaţii de tutun în sat, în afară de proviziile abundente şi îl putusem planta altă dată fără să fi prins de veste controlorii tereştri ai Regiei!

Ploaia dură l7 ore. Cînd ne deşteptarăm din somn, ea mai dura încă, deşi slăbise mult şi cei ce vegheaseră ne afirmară că ea nu încetase nici un moment.

Întregul şes era acoperit de apă ca de o pelicula încet absorbită de humus. Cînd Michel porni motorul, camionul patină înainte de a porni. La sfîrşitul celei de a treia zi, după ce străbătusem 650 km, ajunserăm în apropierea munţilor. Coline orientate spre sud-vest şi nord-est îngustau orizontul. Şi între două din ele aveam să fac o descoperire de cea mai mare importantă.

Era seară. Ne oprisem la poalele unui deluşor roşcat, pe care vegetaţia luase locul pămîntului gol, argilos. Avînd cu mine arma, mă depărtasem puţin de ceilalţi. Pe cînd rătăceam, privind din timp în timp spre cer, eram năpădit de gînduri. Mă întrebam dacă legile geologiei terestre erau aplicabile şi pe Tellus. Tocmai ajunsesem la concluzia afirmativă, cînd băgai de seamă că de cîtva timp eram cuprins de o senzaţie abia perceptibilă, nedesluşită, dar pe care o mai cunoscusem. Mă oprii pe loc. Eram în faţa unei mici mlaştini, uleioase, în care vegetaţia era foarte săracă, abia cîteva tufe gălbejite, înconjurate de reflexe irizate. Avui o tresărire: aici mirosea a petrol!