Robinsonii Cosmosului

Nu dormirăm decît o oră! Rafale de împuşcături şi plecarea bruscă a camionului mă deşteptară din somn. Într-o clipită sărisem din pat şi mă pomenii cu Michel pe jumătate adormit că sare şi el jos, peste mine. Prin uşa de comunicare văzui pe Paul la volan, şi spatele lui Vandal, aplecat peste o puşcă-mitralieră, în timp ce Martine îi dădea încărcătoarele. În spate, Beltaire, cu cea de a doua puşcă-mitralieră lîngă el, privea afară cu ochiul lipit de crenel. Turela se învîrtea în toate direcţiile şi mitraliera grea trăgea rafale de cîte 4 sau 5 gloanţe.

— Michel, aprovizionează mitraliera!

Trecui în faţă.

— Ce s-a întîmplat? De ce sîntem în mers?

— Iarba e incendiată!

— Asupra cui trageţi?

— Asupra acelora care au dat foc ierbii.

— Priveşte, iată-i!

Deasupra ierburilor înalte, întrezării o siluetă vag omenească, care fugea cît putea de repede.

— Călăreţi?

— Nu, centauri!

Ca pentru a confirma expresia de care se servise Vandal, una din acele creaturi apăru pe o movilă pleşuvă la o sută de metri. La prima vedere, apariţia evoca într-adevăr legenda: ea măsura cam doi metri înălţime, avea un corp cu patru picioare, lungi, fine. Perpendicular pe acest corp se ridica un trunchi aproape omenesc, cu două braţe lungi. Capul era chel. Pielea lui brună lucea ca o castană indiană, abia ieşită din coaja ei ţepoasă. Acea fiinţă ţinea într-o mînă un mănunchi de beţe. Apucă un băţ cu mîna dreaptă, alergă spre noi şi îl zvîrli cu putere.

— O suliţă, spusei eu mirat.

Arma se înfipse în pămînt la o adâncime de cîţiva metri, trosni sub roţi: un ţipăt de spaimă veni din fundul camionului.

— Dă viteză mai mare, hai mai iute! Focul se întinde!

— Mergem cu maximum de viteză: 55 km pe oră, spusei eu. Focul e departe de aci?

— Numai la 300 de metri. Vîntul îl împinge spre noi.

Merserăm drept înainte. "Centaurii" dispăruseră.

— Cum s-au petrecut faptele? întrebai eu pe Martine.

— Tocmai vorbeau despre fiara pe care o văzuserăţi voi doi astă-noapte, cînd Breffort semnală lui Vandal că în spatele nostru se aprinseseră focuri. Abia se dăduse această veste că vreo l00 din aceste fiinţe apărură. Ei au început să arunce în noi

cu suliţe. Unii dintre ei, au chiar şi arcuri, cred. Noi le-am răspuns şi am plecat. Asta e tot.

— Focul se întinde, strigă Beltaire. E la l00 de metri de noi!

Fumul întuneca peisajul în dreapta. Pale de ierburi aprinse zburau deasupra camionului, aprinzînd alte focare secundare, care trebuiau evitate.

— Încearcă să dai o viteză mai mare, Paul.

— Dar mergem cu maximum de viteză. Cu 60 pe oră. Şi dacă o osie se rupe…

— Ei bine, vom fi arşi de vii. Dar osiile vor ţine.

— La stînga, Paul, la stînga, strigă Breffort. Pe pămîntul gol!

Schoeffer vira, şi după cîteva minute, mergeam pe o vastă întindere stearpă, goală, din argilă roşiatică. Munţii erau aproape, şi Helios răsărea. Privii la ceas; între momentul cînd mă culcasem şi clipa de faţă, se scursese abia o oră şi jumătate.

Situaţia noastră era acum mai bună. Ne aflam pe o suprafaţă goală, avînd o circumferinţă de mai mulţi kilometri, probabil. Cu armamentul nostru intact, eram de temut. Apăraţi de blindajul camionului nostru, nu ne temeam pentru noi de săgeţi, nici

de suliţe, ci doar pentru cauciucuri. Puţin cîte puţin focul încercui insula noastră salvatoare, ne depăşi în partea stîngă. În faţa focului alergau un val întreg de animale bizare. Vandal scoborî pe pămînt şi captură cîteva. Foarte variate ca formă şi ca mărime de la cele cît un chiţcan pînă la cele cît un dulău — ele prezentau toate o caracteristică comună, prezenţa a şase labe. Numărul ochilor lor varia între trei şi şase.

În dreapta noastră, focul, întîlnind poate o vegetaţie mai umedă, se opri. În stîngă ne întrecuse cu mult… El atinse un pîlc de arbori, care trosniră şi se aprinseră cu atîta violenţă de parcă ar fi fost stropiţi cu benzină. Un urlet înspăimîntător se auzi. O (formă enormă ţîşni dintre copacii în flăcări şi veni, legănîndu-se, drept spre noi, în goana mare. Era animalul de astă-noapte, sau fratele lui din aceeaşi rasă, care trebuie să-şi fi avut vizuina în stufăriş. La 500 de metri de noi el se opri, pe pămîntul gol.

Privindu-l de departe, putui să-l examinez în amănunţime. Forma sa generală — în afară de cele şase labe — era aceea a unui dinosaur. Spinarea crenelată se prelungea printr-o coadă lungă, zbîrlită, cu ţepi.

Pielea sa de un verde strălucitor era solzoasă, capul, lung de vreo trei-patru metri, înarmat cu numeroase coarne, dintre care două erau ramificate, poseda trei ochi, doi laterali şi unul frontal. Pe cînd se întorcea să-şi lingă o rană, îi văzui dinţii enormi ascuţiţi, o limbă lungă roşietică în botul violaceu.