Robinsonii Cosmosului

Şi, după 29 de luni terestre, de la sosirea noastră aici, primul convoi luă drumul spre sud. Vaporul ducea 75 de oameni, arme, unelte, plăci de duraluminiu şi de oţel, şine. Eu îl conduceam, ajutat de Michel şi de Martine. Şlepul transporta o locomotivă, o macara demontată, carburanţi. Navigarăm cu prudenţă cu ajutorul sondei cea mai mare parte a timpului. Uneori am fost nevoiţi să ne depărtăm de coastă. Marea era liniştită. Stăteam de preferinţă la proră sau pe pasarelă. Apa era foarte verde. Forme nedesluşite înotau în jurul vaporului. Neştiind ce monştri necunoscuţi putea ascunde acest ocean, nu mă simţeam liniştit. Cuceritorul — astfel se numea vaporul nostru — era înarmat cu o mitralieră de 20 mm şi cu una de 7 mm. Dar mă simţii uşurat cînd intrarăm în estuarul Dordognei.

Urcarăm fluviul cu o viteză foarte mică. Şi asta ne-a prins bine. Cu toate că vaporul nu avea nevoie de o adîncime prea mare, ne împotmolirăm de două ori în estuar, din fericire cînd era reflux. În afară de Michel, Martine şi de mine, nici unul din membrii echipajului nu avusese de-a face cu alte forme teluriene în afară de hydre. Mirarea lor era deci fără margini. Într-o seară, un tigrosaur reuşi să sară de pe mal pe punte şi răni 2 oameni înainte de a fi doborît de o rafală de mitralieră, trasă de aproape. Şi, cînd ajunserăm la cîţiva kilometri de confluentul Dronului, doi Swiss-i fugiră în goana mare, dispărînd în ierburile uscate de pe ţărm. După cîteva minute, 3 coloane de fum se înălţară: semnalul convenit cu Vzlik.

El ne aştepta, singur, în marginea extremă a limbii de pămînt. La l00 metri în urma lui, vreo 50 de Swiss-i din rasa lui stăteau masaţi într-un grup triunghiular.

— Vă salut, zise el, cu vocea lui şuierătoare.

— Te salut, Vzlik, îi răspunsei eu.

Cuceritorul se opri pe loc, fără ca totuşi să arunce ancora, o trădare fiind oricînd posibilă.

— Urcă-te pe bord, continuai eu.

El se aruncă în apă şi se urcă pe scara de pisică. În acest moment, mecanicul îşi trecu capul prin deschizătura uşii de la camera maşinilor.

— Aşadar, cu acest soi de cetăţeni vom trăi noi de aci înainte, zise el.

Vzlik se întoarse şi îi răspunse:

— Vei vedea, nu sînt răi de loc. Să descriu stupoarea care se imprimă pe faţa mecanicului, mi-e imposibil.

— Ah! Dar ce-i asta! Vorbeşte franţuzeşte!

Mirarea lui mă surprinse. Apoi îmi amintii că cei mai mulţi dintre locuitorii satului doar în treacăt îl zăriseră pe Vzlik, care, în timpul şederii lui la noi, stătuse întotdeauna pe lîngă mine. Or, cea mai mare parte a timpului eu fusesem în expediţie.

Micliel şi Martine veniseră alături de mine.

— Ei bine, Vzlik, zise ea, care este răspunsul vostru la propunerile noastre?

— Noi am ales pacea. Vă cedăm în deplină proprietate Muntele Semnal, pe care noi îl numim Nssa, şi teritoriul dintre Vezere, Dordogne şi Drone, pînă la Muntele Necunoscut, pe care noi îl numim Bsser, rezervîndu-ne dreptul de trecere permanentă pentru noi.

În schimb dumneavoastră vă luaţi angajamentul de a ne procura în cantitate suficientă fierul necesar pentru armele noastre şi ajutorul dumneavoastră împotriva Swiss-ilor negri — "Slwips"-ii cum îi numim noi — de asemeni împotriva tigrosaurilor şi Goliaţilor. Dumneavoastră veţi avea dreptul de trecere pe teritoriul nostru şi dreptul de a face săpături, dar nu şi dreptul de a vina, decît cu aprobarea specială a Consiliului triburilor.

— Primim, zisei eu. Cît despre fier, ne va trebui timp ca să-l fabricăm.

— Ştim. Am spus Swiss-ilor

în ce fel îl scoateţi din pămînt. Consiliul şefilor ar dori să vă vadă.

— Fie, venim!

O barcă mică fu pusă pe apă. Coborîi în ea cu Micliel şi cu Vzlik. Martine rămase pe punte şi cu discreţie se apropie de mitralieră.

— Be quiet, but careful⁵, îi zisei eu într-o englezească proastă, ca să nu fiu înţeles de Vzlik.

Din patru lovituri de lopeţi, furăm la mal. Doisprezece Swiss-i înaintaseră şi ne examinau. În ochii noştri de pămînteni ei semănau toţi foarte bine între ei şi dacă Vzlik s-ar fi amestecat printre ai lui, am fi fost incapabili de a-l recunoaşte. Mai tîrziu ne-am obişnuit cu înfăţişarea lor şi acum îi putem distinge cu uşurinţă pe unii de ceilalţi, cu toate că, la drept vorbind, ei se deosebesc cu mult mai puţin unii de alţii faţă de cît de mult ne deosebim între noi.

Vzlik le comunică în cîteva cuvinte acceptarea de către noi a condiţiilor lor. Ei răspunseră, dorindu-ne bun venit, în termeni concişi, foarte diferiţi de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereştri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuţit de oţel, asemănător cu acela pe care-l avea Vzlik. Mulţumirile lor îmi dovediră că darul nostru le făcuse plăcere, dar nici un muşchi de pe obrazul lor nu se mişcă.