Robinsonii Cosmosului

A doua zi dimineaţă, după o noapte roşie, scurtă şi calmă, hotărîrăm să trecem rîul. Construirăm o plută mare, lucrare care ne luă şase zile întregi, în timpul cărora văzurăm numeroase animale, dar nu fiare sălbatice. Gustarăm pentru prima oară din carnea teluriană. Un animal mic, miniatură a "elefanţilor", ne procură friptura chiar din prima seară. Nu mîncarăm decît foarte puţină şi cu teamă, neştiind dacă această carne nu era cumva toxică, sau pur şi simplu neasimilabilă pentru noi. La gust, ea amintea carnea de viţel, niţel mai roşie. Vzlik, aproape vindecat, mîncă cu lăcomie. Nu am avut nici unul dintre noi tulburări digestive şi pînă la reîntoarcerea noastră în zona hydrelor, variarăm astfel hrana noastră, consumînd totuşi numai cantităţi mici, de fiecare dată. În schimb, nu îndrăznirăm să gustăm din fructele arborilor doborîţi de noi pentru fabricarea plutei, fructe cu care Swiss-ul se delecta. Acum el putea să meargă cîte puţin şi părea a se fi obişnuit de-a binelea cu noi. Vocabularul lui începea să-i permită a exprima idei simple.

Trecerea rîului avu loc fără greutăţi. Recuperarăm cuiele şi frînghiile de pe plută, apoi coborîrăm de-a lungul rîului timp de două zile. Rîul se lăţea, aci formînd suprafeţe aproape lacustre, aci săpînd o albie adîncă printre coline. Observai că el rămînea mereu adînc fără a fi repede. Malurile lui fremătau de viaţă. Zărirăm turme masive de "elefanţi", Goliaţi izolaţi sau perechi, cît şi numeroase alte forme, uriaşe sau mici. În două rînduri vazuram în depărtare "tigrosauri". Acest nume, inventat de Beltaire pentru fiara care ne atacase, fu adoptat, cu toate protestările lui Vandal, care ne atrase foarte just atenţia că el nu ţinea nici de tigri şi nici de saurieni. Dar, aşa cum bine spunea Michel, esenţialul era ca să înţelegem despre ce fiară era vorba şi puţin importa în fond dacă numele cunoscut al animalului era acela de tigrosaur, leviathan, sau… x,y,z.

Apele găzduiau nenumărate forme acvatice, dintre care nici una nu se apropia îndeajuns de mal, ca s-o putem vedea bine.

A doua zi către seară, plouă. Camionul nostru gonea mereu pe cîmpia unde rîurile şi pîraiele erau mărginite de pilcuri de arbori. Temperatura se apropia de 35° la umbră la prînz, dar scădea către seară, coborînd la l0°.

În zorii celei de a treia zi, după o noapte tulburată de urletele Goliatilor, zărirăm o coloană de fum departe spre sud, de cealaltă parte a Dordognei. Era oare o aşezare Swiss-ă

sau un foc de ierburi? Solul deveni accidentat, colinele joase ne obligară la ocoluri. După ce trecurăm de ultima, aerul părea îmbibat de un miros înţepător şi puternic ca acela al Atlanticului.

— Marea este aproape, zise Beltaire.

El ne-o şi semnală în curînd, din vîrful turelei în care stătea. Peste cîteva minute o văzurăm cu toţii. Ea era de un verde închis şi agitată. Vîntul sufla dinspre apus, şi valurile se spărgeau încununate de spumă. Coasta era stîncoasă, dar la cîţiva kilometri spre sud, Dordogne se termina printr-un estuar nisipos.

Ne oprirăm pe o plajă din pietre, gnais şi granit, la cîţiva metri de valuri. Vandal sări jos şi începu să exploreze acest paradis al biologilor, care este o coastă marină. În apă forfotea o întreagă faună inedită, unele forme fiind apropiate ca aspect de formele terestre, altele total diferite. Descoperirăm cochilii goale, semănînd cu enorme scoici sau, cum li se mai spunea pe Pămînt, scoici de Midia. Unele măsurau mai mult de trei metri în lăţime. Altele, cu mult mai mici, erau încă fixate pe stîncă. Cu greu, Michel dezlipi una şi i-o aduse lui Vandal. "Vietatea dinăuntru se dovedi mai apropiată de Brachiopodele terestre decît de moluştele lamelii-branchii. Departe în mare apăru un spate negru între două valuri, apoi dispăru cufundîndu-se în apă.

— Tare doresc să fac o baie, zise Martine.

— Nu, hotării eu. Cine ştie ce alt soi de monştri locuiesc pe aceste ţărmuri. Ar fi prea riscant.

Totuşi, în dosul unei ridicaturi de gnais, Schoeffer descoperi o baltă mare, lungă de vreo sută de paşi şi adîncă numai de vreo 2 metri. Apa transparentă acoperea fundul ei pietros. Numai cîteva scoici foarte mici şi cîteva alge trăiau în ea. Ne scăldarăm zbenguindu-ne ca nişte copii, în timp ce Vandal stătea de gardă lîngă mitralieră, eu organizai o întrecere de înot. Michel, înotător neîntrecut, ajunse primul, urmat de Martine, Schoeffer şi Breffort. Eu fui penultimul, bătînd pe Beltaire doar cu puţin. Descoperind un pietroi sferic ce cîntărea cam vreo 5 kilograme, îmi luai foarte uşor revanşa la aruncarea greutăţii.