Robinsonii Cosmosului

— Eram pe teritoriul lor. Dacă ei vor război…

Ne vom afla, mutatis mutandi, în poziţia în care s-ar fi aflat Cortez dacă aztecii nu s-ar fi temut de armele lui de foc şi de caii lui. În sfîrşit, să-l îngrijim bine! El este o şansă ce nu trebuie neglijată.

Trecui în faţă. Michel conducea, cu Martine alături de el.

— Tu ce gîndeşti, Martine, despre toate acestea?

— Că ei sînt primejdios de inteligenţi.

— Asta este şi părerea mea. Dar din alt punct de vedere, mă simt mai uşurat. Nu mai sîntem singurele fiinţe gînditoare pe această lume de aci.

— Mie mi-e totuna, zise Martine. Căci aceştia nu sînt oameni.

— Evident. Tu ce părere ai, Michel?

— Nu ştiu. Aştept. Dar iată la stinga un pîlc de arbori. Probabil încă un rîu de trecut!

— Dar văd arbori şi în dreapta. Ei se întîlnesc. Aceasta ne face să presupunem că aci este o confluenţă.

Şi, într-adevăr, ne aflam pe o limbă de pămînt între două rîuri.

Cel din stînga, nou pentru noi, fu numit Drone. Cel din dreapta era Vezere sau Dordogne? Eu înclinam pentru cea de a doua ipoteză, din cauza lăţimii lui: 300 de metri cel puţin.Rîul părea adînc. Apele lui curgeau lenevoase, cenuşii şi întunecate. Se însera.

— Vom face popas aci. Locul ăsta este uşor de apărat.

— Poate fi considerat şi ca o cursă perfectă, zise Ereffort.

— Nici o cale pentru retragere, într-adevăr, adăugă Vandal.

— O forţă armată, capabilă de a ne tăia retragerea, poate fi capabilă tot atît de bine să ne şi nimicească. Aici, nu vom avea decît o parte de supra

vegheat, ceea ce ne-ar permite, în caz de atac, să putem concentra focul tuturorarmelor noastre. Mîine vom cerceta ce posibilităţi avem pentru a trece rîul.

Această seară a rămas în amintirea mea, ca cea mai blîndă din toată durata expediţiei noastre, cel puţin în prima ei parte. Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele şi silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne-am fi putut crede pe Pămînt, în excursie.

Ca şi pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfăşură o feerie de aur, purpură şi chihlimbar. Cîţiva nori roz pluteau rătăcind leneş pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toţii cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeţii de mare şi carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.

— Ei nu par să aibă pentru alcool gustul pe care-l aveau sălbaticii noştri, remarcă Vandal.

Soarele apuse. Cele trei lune reunite pe cer, dădeau destulă lumină pentru ca să putem citi. Apucînd o pînză de cort făcută sul, îmi aranjai din ea o pernă şi mă întinsei, cu spatele pe pămînt, cu ochii pierduţi în constelaţiile care acum ne deveniseră cunoscute. Cerul acesta era cu mult mai bogat în stele decît acela al Pămîntului. Cu pipa aprinsă, mă lăsam dus de gînduri, ascultînd cu o ureche distrată lecţia de franceză pe care Vandal şi Breffort o predau Swiss-ului. Martine se lungi şi ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire şi Schoeffer, descoperind că au aceeaşi pasiune pentru şah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care şi le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate aţipit, apropiai capul Martinei de braţul meu. Auzeam vag vocea şuierată a Swiss-ului repetînd cuvintele, cît şi replicile, la intervale, ale jucătorilor de şah şi, pe legea mea, sforăiturile lui Michel.

Un răget uriaş bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape. Fără să fie atît de mari ca Goliaţii, ele aveau pînă la opt metri în lungime şi patru în înălţime. Botul lor foarte alungit şi clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca şi răgetul lor, elefanţii. Ei se aliniară pe mal şi, îndoind labele dinainte, băură apă. Vandal, arătîndu-i cu degetul, făcu spre Swiss

o mină întrebătoare.

— "Assek", zise acesta din urmă. Apoi, deschizînd gura făcu gestul de a mesteca.

— Presupun că el vrea să ne spună că sînt bune de mîncat, zise biologul.

Noi le privirăm cum se adăpau. Priveliştea sub razele celor trei lune era splendidă. Gîndeam că destinul îmi oferise, tocmai ceea ce visasem adesea în calmul laboratorului, viziunea marilor energii primitive. Martine, emoţionată, privea şi ea. O auzii murmurînd: "un pămînt virgin…"

Animalele plecară. Minute întregi se scurseră.

— Dar asta ce o mai fi? întrebă brusc Beltaire, lăsînd şahul, el, pe care spectacolul animalelor ce se adăpau nu-l putuse face să-î părăsească.