Robinsonii Cosmosului

Vzlik ne privise. Întră apoi şi el în apă. Abia dacă se folosea de mîini şi de picioare, înotînd prin ondularea corpului său, cît era de lung. După aprecierea mea, el ar fi luat-o înaintea lui Michel cu zece metri dacă ar fi luat parte la întrecere. Înlocuii pe Vandal la pază şi el plecă imediat să culeagă o bogată provizie de forme animale şi vegetale diverse. Apoi ne continuarăm drumul spre nord. Merserăm de-a lungul coastei, cam la o sută de metri depărtare în interiorul ţinutului. Solul era destul de accidentat: o serie de vechi anticlinale roase ce se terminau cu vîrfuri ascuţite în mare.

După trei ore şi jumătate de la plecarea noastră, întîlnirăm mlaştini ce găzduiau bineînţeles şi hydre. Erau brune, dar o specie foarte mică, nedepăşind 50 de centimetri. Ele nu ne atacară. Înconjurarăm mlaştina pe la răsărit. Pe la asfinţit, dădurăm de capătul ei şi cotirăm din nou spre apus. Coasta era acum nisipoasă şi joasă. Contrar obiceiului nostru, merserăm sub clarul celor două lune pe un teren extrem de neted, cu cincizeci pe oră. Cu puţin înainte de a se ivi zorile roşii, coasta deveni haotică şi furăm nevoiţi să pătrundem din nou în interiorul ţinutului. Astfel descoperirăm lacul. Ajunserăm la ţărmul lui prin partea mai joasă dinspre sud-vest. La răsărit un lanţ de coline îl adăpostea. O vegetaţie abundentă îl înconjura cu un cerc întunecos, la suprafaţa lui alergau mici valuri fosforescente, sub lumina lunară. Priveliştea era blîndă şi odihnitoare, aproape ireală. Temîndu-ne totuşi ca în apele lui să nu se adăpostească cumva hydre, n-am aflat decît mult mai tîrziu că aceste jivine au nevoie pentru dezvoltarea lor de mlaştini sălcii, nu ne apropiarăm de lac. Ne oprirăm pe o înălţime cam la un kilometru.

Trecui paza lui Michel şi mă dusei la culcare. Eram obosit şi mi se părea că nu m-am odihnit decît cîteva secunde. Totuşi, cînd deschisei ochii, zorile albastre intrau pe fereastră. Michel era aplecat asupra mea, ţinînd un deget pe buze. Tot fără zgomot, el îşi deşteptă şi sora.

— Veniţi să vedeţi o privelişte demnă de zei!

Ieşirăm şi amîndoi secaserăm un strigăt de admiraţie. Lacul era de un albastru închis, un albastru de gheţar, înconjurat de un cadru de aur şi purpură. Stîncile de pe mal erau de un roşu minunat şi vegetaţia, arbori şi ierburi, de o culoare nuanţată de la galbenul deschis al metalului nou pînă la aurul vechi. Abia dacă ici, colo acest colorit era întrerupt de frunzişuri verzi. Colinele dinspre răsărit, pe care Helios le atingea deja uşor, aveau culoarea tufişurilor înflorite.

— Cît e de frumos! exclamai eu.

— E un lac magic, zise Martine. Nu, niciodată n-am văzut ceva asemănător.

— Lacul Magic. E un nume frumos, zise Michel.

— Acesta să-i fie numele de aci încplo, hotărîi eu.

— Să-i trezim din somn şi pe ceilalţi.

Merserăm de-a lungul lacului toată ziua. Suprafaţa lui se încreţea uşor sub briza marină. La o mică distanţă de extremitatea lui nordică, dar despărţită de el printr-un puternic lanţ stîncos, găsirăm o mlaştină ce comunica direct cu marea. Pe cînd îi dădeam ocol, hotărîi să intru în comunicaţie cu Consiliul, în aceeaşi clipă Breffort ne semnala hydre. Ele erau din specia mică brună, foarte numeroase şi ne înconjurară imediat camionul, ca un adevărat roi, nu pentru a ne ataca, ci multumindu-se doar să se ţină după noi. După ce ie-am observat un moment, încercai să vorbesc cu Consiliul prin radio. Dar îmi fu imposibil.

Aparatul nu rămase mut: dar în toată viaţa mea n-am auzit vreodată asemenea serie de fluierături, orăcăieli şi atîţia paraziţi. Neştiind cărui fapt să atribui asemenea rezultat, renunţai pentru moment la proiectul meu. Deodată, brusc, fără vreun motiv aparent, roiul de hydre brune încetă de a ne mai însoţi.

Călătorirăm zi şi noapte fără oprire. În zorii albaştri care veniră nu mai eram decît la vreo l50 de kilometri de insuliţa noastră terestră. Nu aveam de gînd să ne întoarcem decît seara, căci voiam să studiez împrejurările imediate. Dar, pe neaşteptate, Consiliul ne chemă prin radio şi aflarăm veşti care schimbară complet proiectele mele.

VI

BATALIA CU HYDRELE

Louis era acela care ne chema. De 3 zile, hydrele făceau incursiuni permanente. În ajun, ele omorîseră 3 oameni şi 2 boi. Se lăsau la pămînt în şiruri împrăştiate şi atacau la nivelul solului, acolo unde rachetele nu le puteau de loc atinge. Situaţia era critică.

— Cred că cea mai bună soluţie ar fi aceea de a părăsi acest colţ de pămînt, răspunsei eu. În afara zonelor mlăştinoase, noi nu am întîlnit nicăieri hydre.

— Asta nu va fi prea uşor… dar… Ei, poftim, iată că revin iarăşi!

În cască auzeam clar sirena de alarmă.

— Rămîi la microfon, zise Louis. Voi încerca să vă ţin la curent. Poate că ar fi mai bine…