Robinsonii Cosmosului

— Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Miche. Să mergem pe jos.

Lăsînd în drum maşina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, şi intrarăm în zona devastată.

Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeş-balmeş de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terţiară, amestecate în aşa hal, încît descoperii, pe o porţiune de numai cîţiva metri un trilobit², un amonit cenomanian³ şi numuliţi

⁴.

Louis şi Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoţînd strigăte de uimire.

În citeva clipe, Michel şi cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaştină cu ape uleioase, populată de o vegetaţie formată din ierburi ţepene ce băteau în cenuşiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru şi grandios. Vandal îşi luă binoclul, şi privind prin el făcu înconjurul orizontului.

— Se văd munţi, zise el.

Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.

În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul ţîşnise grămadă ca nişte colaci, dînd peste cap vegetaţia şi îngropînd-o. Cu mare precauţie, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaştina părea adîncă şi apa ei era sălcie.

— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici peşti, nici păsări.

— Ia priviţi colo, zise Michel.

El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o fiinţă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieşită în afară, la una din extremităţi, era înconjurată de o coroană de şase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafaţă, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se şi cufundă în apă.

Înainte de a ne înapoia la maşină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaştină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus şi era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificaţie.

Găsirăm farurile automobilului aprinse.

— Totuşi, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în maşină!

Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de paşii noştri.

Întorsei butonul ca să sting farurile şi scosei o exclamaţie: maneta era mînjită cu o substanţă lipicioasă şi rece, ca balele de melc.

Ne întoarserăm pînă la o ramificaţie a drumului care se îndrepta spre nord, şi, foarte curînd, furăm opriţi de nişte munţi prăbuşiţi.

— Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat şi să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.

Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul şi cu institutorul. Anunţarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi şi o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; ţăranii îşi îngrijeau vitele, şi îşi vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîţiva kilometri mai departe, am fost din nou opriţi de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică şi în mijlocul ei se înălţa un mic munte intact. Îl urcarăm, şi puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Şi aci, o mlaştină mărginea "pămîntul". Deoarece se lăsa noaptea roşie, ne culcarăm la o fermă, epuizaţi de urcuşurile făcute. După şase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriţi în loc de o mlaştină, ci de o mare, jalnic de pustie.

Apoi plecarăm spre sud. "Pămîntul" se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.

Eram totuşi obligaţi să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colţ cruţat. Aci era o vîlcea, înconjurată de păşuni şi păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălţa un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu maşina pe această alee, şi observai o tăbliţă : Intrarea interzisă, proprietate particulară.

—  Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările…