Robinsonii Cosmosului

— Să faci tu asta pentru mine. Ştii, mă intimidează astronoama ta de soră.

— N-ar trebui, e o fată minunată, şi are multa simpatie pentru tine!

— De unde ştii tu asta?

— Mi-o spune ea destul de des!

Şi plecă rîzînd.

II

ORGANIZAREA

După-amiază, Academia de Ştiinţe de pe Tellus se întruni în sala mare a şcolii. Menard trebuia să-şi ţină expunerea. Erau de faţă Michel şi Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, şi cîţiva curioşi.

Menard se urcă pe catedră:

— Vă voi expune rezultatul observaţiilor şi calculelor mele. Ne aflăm, aşa cum ştiţi cu toţii, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Întensitatea greutăţii la suprafaţa sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliţi, la distanţe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la l00 000 kilometri — cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, şi pe la vreo 780 000 kilometri — Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori şi mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparţine unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roşu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, şi nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuşi pe puţin unsprezece sateliţi. Pentru moment, sîntem în opoziţie: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în acelaşi timp, cînd unul singur cînd nici unul — şi atunci va fi cel mai comod pentru observaţiile şi cercetările noastre, încheie el cu satisfacţie.

Zilele şi nopţile sînt şi rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puţin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° de latitudiii nordică. Admiţînd ipoteza inexistenţei unei oblicitaţi, latitudinea Observatorului ar fi de 45° şi 12 minute.

Acum am să vă împărtăşesc şi dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în acelaşi timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.

Dumneavoastră ştiţi, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă — sa mai degrabă drept un hypersferoid — avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, şi avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspaţiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar — cel puţin la un moment dat — că în afară de continuumul spaţiu-tirnp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spaţiu. Această concepţie mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri şi acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspaţiu o mulţime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, aşa cum ar pluti în această cameră o mulţime de balonaşe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră şi sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde şi pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetraţie parţială a două continuumuri şi Tellus şi Pămîntul s-au aflat în acelaşi loc şi în acelaşi timp, atît într-un Univers cît şi în celălalt.

Din cauze la fel de necunoscute, numai un fragment din Pămînt a fost zvîrlit în noul Univers: poate că şi Tellus să-şi fi pierdut cîteva pene în ciocnire şi astfel e posibil ca prietenii noştri tereşti să se ocupe acum să vîneze hydre pe cîmpiile Rhonu-lui! Un lucru este sigur şi anume: cele două Universuri aveau o viteză simţitor egală şi se roteau în acelaşi sens; vitezele orbitale atît a Pămîntului cît şi cea a lui Tellus erau aproape egale. De nu ar fi fost aşa, este puţin probabil ca noi să mai fi putut supravieţui. Aceasta ne explică de asemenea cum de a putut misiunea interplanetară în care figura vărul lui Jean Bournat, aci prezent, să bănuiască ivirea cataclismului ca venind din direcţia planetei Neptun şi să i-o ia înainte la întoarcerea lor spre Pămînt.

Este foarte posibil ca planetele exterioare ale vechiului nostru sistem solar să fi fost "suflate" în acest Univers şi, în acest caz, cînd mă gîndesc la uimirea şi uluirea ce-i va fi cuprins pe colegii mei rămaşi pe Pămînt, îmi vine să rîd şi să fac haz de mutra lor. Dar, totuşi, nu cred acest lucru.